Ce nu puteți citi pe google

Îmi continuu treaba de copist și vă mai strecor un fragment de text. E vorba despre o carte fabuloasă – „Troica amintirilor. Sub patru regi” (Editura Cartea Românească, 2007), a unui autor de care nu e vina voastră că n-ați auzit niciodată: Gh. Jurgea-Negrilești (boier de viță veche – pe linie paternă, nepot al consulului rus de la Galați – pe linie maternă). S-a născut în 1904, era adolescent când se petrec întâmplările pe care le relatează în capitolul pe care vi l-am transcris. Povestitor talentat, cultivat, cu o forță evocatoare ieșită din comun, Jurgea-Negrilești a avut șansa să cunoască o bună parte dintre personalitățile României ante și interbelice.

Iarna 1917-1918 fusese, cum spune autorul, „o iarnă perfidă, calică (…) Nu se mai găsea lemn de sicrie”… Guvernul e refugiat la Iași. Suntem în luna lui martie 1918. Ionel Bratianu (Ion I.C. Brătianu, 1864-1927), pe care îl invocă Duiliu Zamfirescu, e puțin arestat, după ce demisionase din funcția de prim ministru, cu aproape două luni înainte.

Cu limba lui ascuțită, înzestratul traseist politic Constantin Argetoianu l-a pictat astfel pe marele liberal: „Ionel Brătianu n-a fost un conducător genial de popoare, dar a fost un om foarte inteligent, desigur cel mai inteligent om politic al României în ultimii 50 de ani, fără a excepta chiar pe P.P. Carp. Carp avea o superioritate asupra lui Brătianu: o formidabilă forță morală întemeiată pe adânci convingeri, forță morală din care se ridica o voință de fier. Ionel Brătianu era un sceptic și un șovăitor și singura lui convingere era că în țara românească i se cuvenea primul loc, în toate (…). Leneș, plin de duh – dar și de goluri – din toată personalitatea lui emana un farmec nespus. Seducător în toată puterea cuvântului, cucerea cu aceeași înlesnire și cu o elegantă nonchalance bărbații și femeile (…). Acest dar de seducție al lui Ionel Brătianu era cu atât mai neașteptat cu cât frații și surorile lui înfățișau toți cele mai odioase mutre de pe fața pământului”.

Sub presiunea evenimentelor internaționale care se succedau amețitor, Ionel Brătianu – evitând să semneze pacea dezastruoasă impusă de Puterile Centrale – demisionează în ianuarie 1918, iar în locul lui la șefia Guvernului vine generalul Averescu. La începutul lui martie, Cabinetul Averescu e înlocuit cu Cabinetul Marghiloman, pe care Argetoianu l-a catalogat drept „Guvernul fără obraz” (Alexandru Marghiloman, șeful conservatorilor, era un filo-german declarat). Marghiloman îl arestează politicos pe Brătianu, cum rezultă din textul lui Jurgea-Negrilești.

Ce știm despre Alexandru Marghiloman? Că unchiul său a dat numele celebrei cafele fierte în rom. Inamicul său politic, liberalul I.G. Duca, harnic portretist, îl descrie astfel: „Marghiloman era cel mai surprinzător amestec de inteligență și de obtuozitate, de logică și de inconsecvență, de chibzuială și de ușurință, de simț practic și de lipsă de orizont politic. De fapt, o interesantă, dar enigmatică psihologie (…). Mai întâi nu citea. Vara, la Carlsbad, când își făcea cura și se plictisea, citea „Mușchetarii” lui Dumas Tatăl sau vreun roman de senzație. Cred că nu exagerez, dacă zic că adesea săptămâni întregi lecturile lui se mărgineau la ziarul de curse francez , pe care de-altminteri uneori îl citea cu ostentațiune, chiar pe banca sa de deputat în vechea Cameră de pe dealul Mitropoliei. Se documenta în cele mai multe probleme din convorbiri avute cu unii și cu alții, prindea din zbor chestiile și le explica pe urmă mai bine decât cei ce i le expuseseră și le studiaseră cu de-amănuntul (…). Om de paradă, fără îndoială, aparențele au jucat pururea un rol covârșitor în concepția de viață a lui Marghiloman. Într-o țară în care se disprețuia îmbrăcămintea bărbătească, Marghiloman purta veșmintelor sale o grijă neobișnuită. Elegant și spilcuit, el se singulariza în tăietura îngrijită a hainelor, prin forma favoritelor, ca și prin cadența ritmică și oarecum afectată a gesturilor (…). Netăgăduit că Alexandru Marghiloman a fost un privilegiat al soartei, natura l-a înzestrat cu alese însușiri intelectuale, cu un strălucit și minunat talent oratoric, iar împrejurările au facut din el un om bogat, unul din marii latifundiari ai României Mici (…). A fost un avocat, un mare avocat, poate cel mai mare avocat al acestei țări. Ca să pledeze o cauză era neîntrecut (…). [Avea un] incorigibil temperament de jucător. Jocul ocupa un loc însemnat în toată organizarea traiului său, îi consacra cel puțin câteva ore în fiecare zi. Juca acasă după micul dejun cu intimii săi, juca după prânz la club sau , oricât de ocupat ar fi fost la Cameră, sau la minister și oricât de grave ar fi fost problemele de la ordinea zilei. Juca săptămâni întregi la hipodrom sau pe toate câmpurile de curse din Franța. Și tot așa juca și în politică, punea totul pe o carte și, dacă pierdea, cu patimă, cu încăpățânare și cu speranța în câștig, reîncepea. Avea de-altminteri însușirile tipice marelui jucător: îndrăzneală la atac, necruțare la câștig, neșovăială la pierdere (…)”.

În fine, Duiliu Zamfirescu (Duiță), care – încă de la sfârșitul lui 1914 – definise Primul Război Mondial ca „războiul învinșilor”, a fost nu doar un scriitor interesant, cum îl cunoaștem, ci și diplomat de carieră, chiar ministru de Externe, în al doilea guvern Averescu a fost ministru de externe în Guvernul Averescu (martie – iunie 1920).

„În oraș nu lătrau câinii, nu se auzeau cocoși, nu mai șuierau vardiștii. Totul fusese mistuit de război, iar ca să gustăm tot amarul dezastrului la amiază apărea , căpitanul neamț, care dădea o raită cu mașina pe strada Domnească. Răspundea correct la saluturi, în timp ce militarii bulgari, turci și unguri arătau o aroganță, o mârlănie ce nu se poate uita.

Despre situația politică nu știam ce să credem. Nemții lansaseră zvonul că Parisul e pe punctual să cadă. Dar iată că ne-a vizitat Duiliu Zamfirescu, dragul nostrum prieten. Alt cântec. El venea de la Iași, unde mai erau diplomați neutri. De la ministerul Suediei se știa că ofensiva germană a eșuat. În ultima clipă a intervenit infanteria americană, corpul expeditionary al generalului Pershing, care a mers la asalt cu o furie, cu un curaj greu de crezut din partea unor soldați amatori, improvizați. N-a fost destul timp pentru a distribui (casca de război franceză). La atac, americanii purtau pălăria cu boruri mari (cum aveau cercetașii noștri). Dar tocmai această apariție nouă, neașteptată, i-a speriat pe veteranii nemți.

Eu i-am povestit sosirea prizonierilor nemți din Rusia. Duiță (Duiliu Zamfirescu, n.m.) m-a ascultat atent.

– Asta confirmă vorbele unui colonel austriac, cu care m-am întâlnit la Iași. Venea dintr-un lagăr de lângă orașul Cazan. . Sunt convins – constată Duiță – că revoluția rusă pregătește mari surprise. Va avea repercusiuni chiar la noi. Deunăzi îmi spunea Brătianu…

– L-ai văzut pe Ionel Brătianu? întrebă mama, pe drept cuvânt mirată. Se spune că e arestat…

– Da, dar nu trebuie să se știe… Pentru a fi pe placul nemților, pentru a-i îmbuna, Marghiloman a dispus arestarea lui și eventual judecarea guvernului Brătianu. Astfel a salvat dinastia. . După obicei, m-a primit întins pe o saltea. Oferită de directorul pușcăriei. Și acasă meditează cu ceasurile, întins pe o sofa, singur cu el însuși. Nu se sfătuiește cu nimeni. L”homme le plus secret du royaume” (omul cel mai ascuns din regat), spunea Martha Bibescu. . Brătianu pare bine informat; și el a auzit de fiascoul german. închisoarea, n.m.) și alții îmi vor lua locul aici… Poate, nu e sigur… Nu doresc răzbunări meschine. Pe Marghiloman îl voi apăra. E ridicol, mărunt, dar necesar în clipa de față. Pretențiile lui de eleganță, de aristocrație, mă enervează. N-are nimic autentic>.

, spunea Eliza, soția lui Brătianu și fosta doamnă Marghiloman.

– (pentru Take, Brătianu nutrea un profund dispreț). , a încheiat Brătianu, cu condescendență disprețuitoare. La despărțire, s-a ridicat de pe saltea să mă conducă și mi-a spus vorba lui cu două tăișuri: .

Duiță râde:

– La fel s-a adresat lui Filoti, sindicul bursei din București, înainte de a-l ține în pușcărie cinci ani. Nu degeaba i se spune Vizirul. , remarca ministrul (ambasadorul, n.m.) Franței la Iași, Saint-Aulaire. De fapt, în cariera mea de diplomat, am întâlnit multe personalități, dar nici una de anvergura lui. E demn de Balzac”.